David Eugene Edwards nu mai e băiatul din faimosul proiect 16 Horsepower, din videoclipul lor, „Black soul choir”, cu șuvițe pe față și codițe blonde împletite, dar trecerea anilor nu a făcut altceva decât să-i dea curaj pentru o altă trupă nouă și puternică, ce provoacă cutremur după cutremur, cu fiecare album ascultat.
David Eugene Edwards a apărut pe scena clubului Silver Church din București cu pălăria lui neagră cu două pene înfipte pe lateral, una roșie și una albastră, care-i acoperea ochii dați cu dermatograf negru și părul blond, drept, lung cât să-i ascundă urechile. Purta o geacă de blugi și slim jeanși cu o eșarfă neagră atârnându-i din buzunarul drept din spate. Blugii întorși o palmă la glezne acopereau cele mai elegante ciocate pe care le-am văzut vreodată. În alb cu negru, piele de șarpe, cu un șiret roșu scăpat răzleț de sub pantaloni. Eleganța ciocatelor era datorată în totalitate mișcărilor lui Edwards și au constituit un spectacol în sine. Nu știu cine l-a învățat să-și unduiască picioarele subțiri atât de calculat și silențios precum o panteră la pândă, dar o făcea cu grijă.
Tot concertul a fost la limita dintre pedanță și apoteotic. Mersul lui Edwards pe ritmurile halucinante ale celui de-al șaptelea album „Refractory obdurate”, cu chitara electrică roșie în brațe, tobele care cutremurau tot clubul și nu dădeau vreme publicului nici de respirat, nici de aplaudat pe cât ar fi vrut, basul care zgâlțâia din temelii. Totul ca un vulcan care poate izbucni în orice clipă.
***
Pe pagina de Facebook a trupei Wovenhand, la secția „About” scrie „GENRE: low folk”. Ironic cum un gen de muzică denumit (tehnic) „low” poate să înalțe atât de mult. E incredibil cum poate să încapă atâta grație într-o trupă care dă palme peste palme, cum din întunericul și zbuciumul stilului lor pleci cu un sentiment de eliberare.
Un anume Bill Miller comenta pe Youtube, sub ultimul album Wovenhand încărcat de un Kostas Palaiokostas , că i-a văzut în concert acum două luni de zile. „Nu știu ce făcea solistul”, scria el, „niște chestii robotice cu mâinile, a fost destul de amuzant, dar la naiba, sunt buni”. Scenografia lui Edwards nu s-a oprit la picioare, ci a fost într-adevăr, completată de mâini, o altă surpriză a serii care depășise de mult 220 V. Wovenhand au fost încărcarea alternativă pentru o oră și.
Numele trupei le permite să se joace cu mâinile. Tradus brut, Wovenhand ar însemna mâna fluturată. Versurile și ritmul fiecărei piese cerea un fluturat diferit, asta e clar. Un fluturat care-l ascundea pe Edwards în spatele palmei lui spunea că el e acolo și că trebuie ascultat dincolo de aparențe, alt fluturat spunea „destul, destul, trebuie să ne trezim”, pumnul drept strâns și învârtit în cercuri deasupra capului în timp ce el avea ochii închiși putea fi ori o simulare de spânzurare a îndoielilor sau un duș rece cu presiune care spală păcate, regrete și alte zile care s-ar vrea uitate. „And the hand became a fist” e singurul lucru scris pe wovenhand.com.
Gesturi potrivite făcute de David pentru versuri potrivite. Un al doilea microfon pe care l-a folosit pe toată durata showului – o altă semnătură a Wovenhand – le-a transpus cuvintele într-un ecou îndepărtat, ca o chemare la origini, ca un braț care te fură din cele mai adânci coșmaruri. Microfonul care alterează voci și l-a ajutat cu efecte speciale le definește puterea, stilul apocaliptic și înalță vocea lui Edwards până într-un univers paralel, mai pios, mai umil și revoltat în același timp. Versurile lui Edwards trebuie studiate și digerate în tihnă în intimitate, de multe ori fiind nevoie să cauți înțelesuri mult timp după ce asculți o piesă.
Versurile răvășesc printr-un Edwards care a crescut în preajma unui bunic pastor și care și-a trăit copilăria dintr-o biserică într-alta. „Up from His high place/ He looks/ But there is no man/ Casting down imaginations”; „Gonna set all this disorder/ Read it in all the cause of marvels/ Be quit and take all that; „Are you the one, are you the son?”.
Muzica Wovenhand e grea de la început până la final, te pune la încercări de la primul vers până la ultimul. Dar asta e frumusețea creațiilor lor, că trebuie să te zbați să le înțelegi, să le interpretezi, să simți, să-ți imaginezi, să le lași pe ele să te interpreteze. Să te sperii și să fii lăsat în întuneric, să-ți pui întrebări mii și să găsești ieșiri singur. Pentru cine abia îi descoperă, sunt multe răspunsuri de aflat. Pentru cei care-i iubeau de prea mult timp, multe de înțeles din alte trei perspective.
Wovenhand, cei patru viteji care au revigorat o bucățică dintr-un București, într-o seară de miez de primăvară, cei care nu vor aprinde lumina în cabina din spatele scenei. Doar lumânări pe un scaun într-un colț și mult senin pe chipurile lor. Încă un show tatuat pe retină.
Autor:
Ancuta Iosif