Împachetări în jazz la început de primăvară

În Kurt Elling poți să ai încredere. Urcă, strigă, coboară și șoptește, te leagă la ochi, fuge și se întoarce. Te ghidează cu vocea și n-ai cum să nu-i îndrăgești instant energia de sub costumul țeapăn și ochii albaștri.  

Kurt a apărut joi după-masă la Sala Radio într-o helancă neagră, cu mânecile suflecate până la coate și cu părul lui șaten pieptănat pe spate. S-a căutat prin buzunare și a întrebat-o pe colega noastră Andreea: „poți să-mi faci și mie o favoare?”. Andreea a spus „da” din inerție, deși nu știa ce urmează.

El a găsit un plic de mini-CD cu o adresă de S.U.A. „Crezi că poți să pui asta la poștă, te rog?”, spune el. „E o scrisoare pentru fiica mea. Are nouă ani, nu ne vedem așa des”. Am zâmbit cu toții pentru că ni s-a părut unul dintre gesturile simple care contează într-un final. „Fata mea a adormit în cele mai elegante cluburi de jazz din State”, își aducea aminte Kurt, „dar când nu sunt lângă ea, îmi place să-i trimit ceva ce poate păstra, la care se poate întoarce”.

A intrat în Sala Radio pentru probe de sunet cu un zâmbet pentru orga de pe scenă. S-a întors cu spatele la scaunele goale și și-a deschis brațele într-un „T”, ca și cum era pe marginea unei stânci abrupte și voia să îmbrățișeze lumea. Era calm, relaxat, cu aceeași naturalețe față de restul echipei pe care o ai față de familie sau prieteni vechi.

A rugat-o pe Andreea să-i xeroxeze partiturile de la „Bonita Cuba” și alte cântece, ca să împartă cu ceilalți. Andreea a ciocănit la ușa unei firme de vizavi de Sala Radio, întrucât cel mai apropiat shop ar fi fost abia la Gara de Nord. Le-a mulțumit celor de acolo invitându-i să-l asculte pe Kurt, care urma să cânte peste două ore.

În sală, soundcheck-ul era în toi. „Hai să încercăm două versuri și apoi refrenul, ok?”, spunea Kurt către chitaristul John McLean.  Ținea cu mâna dreaptă microfonul și pe stânga o băgase în buzunar. I close my eyes, and I see you with my heart”, a început Elling. Pentru câteva secunde lumea din jur s-a oprit din celelalte pregătiri. Se auzea ceva nou pe scenă. Ceva sincer, versuri care răsunau limpede și firesc în sala goală, precum apa unui pârâu de munte prin pădure.

Între timp a ajuns și echipa de la Brigada de Voluntari ,care ne-a ajutat la primirea invitaților și la voia bună. Forfotă în foaierul sălii, oameni care se recunosc din colțuri opuse și se întâlnesc întâmplător la jazzul lui Elling.

Elling a apărut pe scenă impecabil, ca și cum cineva ar fi călcat costumul pe el și i-ar fi spus să nu miște un muschi până nu intră pe scenă. Purta un gri cu reflexe lila pentru sacou și pantaloni, cămașă în dungi albe și mov, descheiată la ultimul nasture de la gât. Pedanța la ea acasă – pentru că nu doar Elling arăta bine, ci și restul trupei, fiecare dând un pic din stilul său. Pianistul purta doar cămașă, la contrabas am găsit o vestă peste cămașă, la tobe un sacou peste cămașa în carouri, închisă cu o cravată, iar la chitara electrică o cămașă în buline acoperită de sacou. Hainele șopteau cât sunt de diferiți și cum asta e un atuu pentru ei, cum îi ajută în găsirea punctelor comune care le defines stilul. Stilul care trebuie ascultat ca să fie înțeles.

Elling e în permanență comparat cu Sinatra. Pentru romantism. Pentru zâmbetul elegant, pentru versurile de dragoste. Dar când își îndoaie ușor genunchii și începe să improvizeze în mijlocul unei piese, te ții un pic cu mâinile de scaun și te întrebi cât de sus poate să ducă unele note, sau ce are el special în plămâni? Uimește la fiecare melodie și prin curiozitățile lui culturale – cântă în poloneză, spaniolă, franceză și a promis că pe volumul al doilea al „Passion World” – proiectul adus în turneu – vom găsi și un cântec în română. Acum dacă a fost drăguț el sau chiar se va întâmpla, vom urmări cu drag.

Kurt a făcut loc fiecărui coleg de trupă pentru solo-uri. Pentru că au fost sincere ca și el. Pentru că Gary Versace sărea de pe scaunul de la pian de fiecare dată când urca, mai să credem că stătea pe un scaun cu arcuri. La tobe, Bryan Carter își asortase cămașa bleo la tobele Yamaha și se furișa după ele, venea tiptil, îl auzeam călcând pe frunzele din pădure, dar nu-l zăream. Până când sărea în fața noastră dintr-un copac și începea să alerge zece kilometri în viteză. Acolo începe părul de pe mâini să danseze și pielea de găină se instalează. John McLean a fost blând cu chitara lui roșie – o ținea ca pe cea mai de preț femeie din viața lui. Ca un bărbat care vrea să-i demonstreze lumii  cât înseamnă iubita pentru el, scoatea minuni din ea și se mândrea unei săli întregi cu sunetele din corzi. Clark Sommers a împachetat cu bass-ul toată Sala Radio într-un ambalaj rafinat. A rotunjit, a pilit, a dăruit. Am închis și noi ochii și am primit cadoul cu entuziasm de început de primăvară.

Kurt era undeva în față, pe cărare, făcându-le poze, ca să-și amintească mereu momentele astea. Pozele au fost traduse prin aplauze puternice pe 5 martie, în București. Comunică în permanență din priviri. Până la jumătatea concertului, una dintre șuvițele lui Elling s-a desprins definitiv de grup și trepida la fiecare improvizație. „Nature has a great thing to do to you and me” s-a mai auzit printre versurile lui pasionale, printre pași de step și zâmbete. „Nature boy”, păstrată pentru sfârșit, a provocat un mare val de entuziasm și chiuieli. Apoi Edith Piaf și la „Vie en Rose”, când am văzut câteva persoane scurgându-se în scaune precum untul uitat lângă aragazul aprins.

Modest, sincer și pedant. Cam astea ar fi notele în care a început și s-a terminat concertul lui Elling & band de la Sala Radio. „Well, I like you too!”, a spus Kurt la final, la vreo jumătate de oră după ce învățase să spună „mulțumesc”.

Ancuța Iosif-colaborator Twin Arts

IMG_20150305_172029

In this article

Join the Conversation