După joacă și răsplată – trepidaţii cu trupa Oregon

 

Patru copii dintre care trei se cunosc pe de rost și se completează unul pe celălalt de prea mult timp și unul entuziasmat de prieteni noi. Toți transformând scena Sălii Radio într-un loc de joacă. Cu două ore înainte de venirea publicului, muzicienii din trupa Oregon își acordau instrumentele, care de care mai zgomotoase, care unde putea.

În funcție de colțul sălii, așa și dispoziția trupei. Ralph Towner încruntat în colțul stâng, părând un copil răzgâiat, se plângea sunetistului că el nu aude nimic la pian și insista cu întrebarea „de ce nu sunt băgate în priză? Ce-ați făcut până acum?”. Mark Walker în colțul drept așezându-și tobele, microfoanele și atârnându-și toate șiragurile de percuție lângă el, zen. Apoi, a declarat deschisă sesiunea de selfie-uri și a instalat o cameră de filmat într-un colț. Normal, cineva trebuie să-și documenteze turneul.

În spate, pe scări, Paul McCandless cu instrumentele lui de suflat, liniștit, tăcut, pierdut în repetiția lui. Paolino Dalla Porta a fost invitat în turneul Oregon ca urmare a deciziei lui Glen Moore de a pleca definitiv din trupă și s-a distrat cel mai mult cu bassul lui, pe care-l lua de după umăr, doar, doar să-i mai spună o poveste. Părea că e în familia lor de mulți ani. Se blocase la un moment dat când a vrut să i se adreseze sunetistului și a spus zâmbind „..un po di piano, grazie”.

Se făcuse 19:29 și ei încă își aranjau calmi microfoanele și instrumentele. Se auzea din când în când scârțâitul adidașilor lui Paul McCandless, care pășea lent. Erau ca la ei acasă. Când urci pe scene de peste 40 de ani, probabil știi că seara va fi frumoasă din ambele perspective – public și trupă. După o glumiță la microfon cu deja clasicul „test, test, Budapest. No? Oh, Bucharest. Take a rest”, soundcheck-ul era gata.

Până n-am auzit aplauzele de primire în scenă nu realizasem ce iubită e trupa Oregon în România.

Cele patru copilării au rămas în mare parte la fel ca la repetiții. Numai că acum era o joacă în fața mai multor oameni. Perfecționistul Ralph Towner făcea semne des spre sunet cu mâna pentru mai tare sau mai încet, Walker tot scotea câte-un mini instrument de percuție din desaga lui pe care o ținea ascunsă lângă tobe și se uita la ceilalți trei cu un zâmbet larg timp de două ore, cât au stat pe scenă. Paolino era cel mai bucuros să fie în turneu cu americanii și se amuza de fiecare dată când Paul McCandless încerca să-l prezinte publicului. Paolino Dalla Porta numai a nume italienesc nu mai suna, dar ce mai conta când se simțeau așa bine împreună. Lui McCandless îi mai rămâneau doar sprâncenele albe când începea să sufle în oboi. Când mai lua câte o pauză, rămânea în picioare, un pic moale, legănându-se cu instrumentul lui în brațe, uitându-se când în stânga lui, la Paolino, când în dreapta la Ralph. Între piese, McCandless era și povestitorul grupului, care te ducea de mână printre semnificațiile din spatele melodiilor și care mai amintea cum Towner le-a compus.

Oregon ne-au dus de mână în multe locuri. Nu are rost să încerc să explic cum suna un instrument sau altul, sau cum sunau combinate, sau cum mi se făcea pielea de găină. Eu cred că la jazz trebuie să fii prezent ca să înțelegi tu povestea ta. Pentru mine, Oregon la Sala Radio a fost un film nou al lui Kubrick. A fost o trepidație constantă, un labirint din care nu găseam ieșire și mă panicam tot mai tare pentru că venea întunericul. Au fost obstacole de care m-am împiedicat, au fost oameni care m-au urmărit. Șerpi care-mi dădeau târcoale. Apoi, de nicăieri o mână apărea din nou și mă trăgea spre hamac, lumină și liniște. Soare și zâmbete. Am fost gâdilată înainte de a adormi, trezită iar brusc și fugărită. Sfătuită să-mi dau timp, să mă liniștesc.

Aș mai fi rămas în scaunul meu și aș mai fi regizat trei filme de Kubrick în mintea mea.

Aș mai fi ascultat Oregon live pân’ la sfârșitul primăverii.

Autor: Ancuța Iosif

by Miluta Flueras http://www.twinarts.ro

 

In this article

Join the Conversation